Unde este România? Geografic este ușor de identificat, hărțile și granițele de cele mai multe ori vorbind de la sine. Dar EA nu poate fi localizată doar în limitele teritoriale ale statului român. EA este peste tot pe unde martirii acestei țări își dorm somnul de veci. Sunt convins că toți aceștia ar fi dorit să fie îngropați în România, însă, din acest punct de vedere soarta nu le-a fost favorabilă. Dar cum să poți vorbi de favoruri când lupți în al doilea război mondial împotriva armatei germane, cea mai teribilă armată din lume la vremea respectivă. Tot ce puteai spera, ca soldat în linia 1, era ca numele tău să ajungă bătut în piatră într-un cimitir al eroilor. Este și asta o formă de nemurire.
În prima jumătate a anului 1945 armatele române a 1-a și a 4-a au participat alături de partizanii slovaci și detașamente ale Armatei Roșii la eliberarea Slovaciei. Lupte deosebit de grele s-au dat în munții și în localitățile slovace împotriva trupelor germane și maghiare ce încă mai ocupau poziții strategice în întreaga țară. Pentru sacrificiul lor statul (ceho-)slovac a amenajat mai multe cimitire ale eroilor, cel mai mare fiind cel din orașul Zvolen, pe valea râului Hron.
Ca de multe alte ori, am preferat să merg la locația respectivă fără prea multă documentare prealabilă. Pentru că în Zvolen sunt mai multe cimitire, majoritatea civile, am întrebat la recepția hotelului unde am fost cazat care este cimitirul eroilor români. Citisem în mai multe articole în trecut că armata română era privită în Slovacia ca și eliberatoare, poporul slovac purtând o mare recunoștință României pentru acest lucru. După modul cum mi-a zâmbit și mi-a explicat recepționera cum să ajung la cimitir, tind să cred că aceste sentimente încă există la slovaci.
Cimitirul este amplasat pe un deal din oraș, lângă un cimitir civil slovac și lângă cimitirul eroilor Armatei Roșii. Peste 10.000 de soldați români sunt îngropați aici, căzuți peste tot pe teritoriul Slovaciei în marea ofensivă de eliberare din 1945. Câteva sute de gradați au gropi individuale, în timp ce soldații sunt puși în gropi comune, unii dintre ei fiind soldați necunoscuți.
Mă încearcă sentimente ciudate în timp ce mă plimb pe aleile dintre gropile comune. Am clar un sentiment de mândrie, citind peste tot în jurul meu doar în limba română; știm cu toții cât de mare a fost aportul armetei române în al doilea război mondial, mai ales după ce am ”întors armele” în august 1944. Este însă și un sentiment de jenă, văzând cât de bine este întreținut acest cimitir de autoritățile locale. Jenă pentru că în România mormintele acestor eroi de multe ori sunt năpădite de buruieni și mai ales de uitare. Oare câți dintre cei care au luptat în război mai sunt acum în viață în țară? Câteva sute sau poate doar câteva zeci… Sunt toate poveștile lor cunoscute? Putem spune că am făcut totul pentru a-i onora pe acești oameni, foarte bătrâni de acum? Mă tem că nu…
Un domn cu mustață și salopetă mă întreabă ceva în slovacă și mă trezește din visare. Aș vrea să îi pot răspunde, dar nu pot; doar îi zâmbesc și îmi continui plimbarea. Era probabil unul dintre cei care se ocupă de administrare. Acum îmi dau seama că aș fi putut să îi zic în românește că îi mulțumesc și că sunt român, cumva sigur ne înțelegeam și poate ne strângeam și mâinile.
După o oră realizez că sunt în una din acele zile de concediu contra-timp și că întâlnirea cu eroii din păcate trebuie să se încheie aici. Înapoindu-mă spre mașină constat și că am făcut prea puține poze. Oricum nu pentru asta venisem, dar acum pentru blog preferam să am mai multe să vă arăt. Sper că dacă vreodată, întâmplător, ajungeți pe aici să dați o fugă și la acest cimitir, cu un buchet mare de garoafe roșii în mâini. Granitul de pe morminte se înmoaie sub apăsarea acestor flori.
