Thomas Siegel își verifică pentru a zecea oară ceasul elvețian de argint, primit în dar de la tatăl său odată cu aniversarea majoratului. Părea că nu doar timpul stă în loc, ci și limbile ceasului complotează într-o totală nemișcare. Nerăbdarea i se citea pe chip și toate mișcările corpului îi trădau starea de spirit. La cei 60 de ani ai săi, ar fi trebuit deja să se gândească la pensie sau la un mod mai liniștit de a-și petrece timpul.
S-a căsătorit la doar 19 ani cu o româncă și nu au reușit să aibă copii. Strânseseră totuși o mică avere din comerțul cu animale, ajutat și de negustorii evrei, cunoscători ai mai multor limbi străine și neobosiți călători către toate colțurile bătrânului continent european.
Pe unul dintre acesti evrei îl aștepta acum Thomas cu mare nerăbdare în Sighișoara. Efrem avea aproape vârsta sasului, însă părea mult mai în vârstă ca acesta din urmă. Lungile călătorii de afaceri până la Viena, Praga sau Cracovia, precum și nenumăratele nopți nedormite pentru paza caravanelor de bunuri își spuneau cuvântul asupra chipului evreului. Știa că sasul îl așteaptă și că apreciază punctualitatea, așa că renunță să mai treacă întâi pe acasă, ducându-se direct în inima cetății, pe strada caselor proaspăt văruite unde locuia sighișoreanul.
- Credeam că nu mai ajungi, îl întâmpină cu emoție soția lui Thomas. Te așteaptă de ceva vreme în curte. Una din fetele tale ne-a anunțat de ieri că vi și de atunci nu mai are deloc liniște. Ce îți mai face soția?
Efrem preferă să nu răspundă, doar zâmbi și înclină capul respectuos. Din spatele casei se auzea deja cineva bombănind în timp ce venea spre intrare.
- Shalom, evreule! Unde îți este marfa?
- Mă bucur să te regăsesc sănătos, Thomas, răspunse într-o germană perfectă și cu o nouă plecăciune musafirul. Marfa ta este în bună păstrare la hanul de la intrarea în oraș dinspre cetatea Sibiului. Așa nerăbdător nu te-am văzut niciodată.
- Poți să mă asiguri că este pusă și sub bună pază?
- Da, toți oamenii mei păzesc caravana, și oricum toată lumea știe că am adus marmură, la fel ca data trecută.
Thomas răsuflă ușurat pentru moment. Acest transport îl costase aproape jumătate din mica lui avere strânsă într-o viață de muncă. Nici măcar evreului nu îi divulgase ce anume va trebui să cumpere în numele lui din Praga. Îi dăduse doar banii, o scrisoare cu sigiliu și adresa de unde trebuiau ridicate cele 7 cufere sigilate.
- Ai cam îmbătrânit, prietene, îl luă evreul peste picior, zâmbind la sas și la soția acestuia. E pentru prima oară când nu negociezi cu mine prețul transportului. Mi-ai dat cât ți-am cerut, fără să clipești. Și nici măcar acum nu știu ce am adus din Praga în lăzile alea grele..., adăugă mai mult pentru sine Efrem.
- Mâine în zori te rog să îmi urci cuferele în cetate. Am să te aștept la prima oră, la bastionul principal. Acum m-am mai liniștit, e vremea să mergi la familia ta. Sigur Rahela te așteaptă. Parcă fata ta cea mare a născut din nou, nu?
Oaspetele făcu iarăși o plecăciune adâncă, zâmbi și porni către ieșire. Nu îi plăcea să vorbească despre familia sa cu Thomas, știa că acesta suferă în tăcere că nu are moștenitori. El avea 3 fete, toate măritate – ce până acum îi oferiseră fiecare câte un nepot – și 3 baieți ce îi călcau pe urme și deja porniseră fiecare mici afaceri de negoț cu cetățile din Transilvania.
- Amândoi am îmbătrânit, evreule, strigă după el sasul, în timp ce Efrem ieșea pe ușa de lemn masiv a casei lui Thomas. Contează doar ce rămâne în urma noastră..., adăugă în șoaptă doar pentru sine, contemplând îndelung ușa închisă.
La apariția primelor raze de soare, Efrem urca scările ce duceau în inima cetății, însoțit de mai mulți bărbați îmbrăcați după specificul evreiesc. În afară de el, restul toți cărau doi câte doi cele 7 cufere prețioase ale lui Thomas. Puținii locuitori din cetate ce umblau cu treabă la ora respectivă întorceau capul mirați după grupul de oameni vădit marcați de efort.
Thomas îi aștepta deja de mai multă vreme în fața Turnului cu Ceas de deasupra uneia dintre intrările în cetate. Cu multă minuțiozitate verifică sigiliile cuferelor, în timp ce oamenii lui Efrem își trăgeau sufletul.
- Și, tot nu vrei să îmi zici ce ți-am adus din Boemia? încercă Efrem să îl descoasă pe vechiul său prieten pentru ultima oară.
- Oare ți-am zis vreodată că germana ta e aproape impecabilă? caută să schimbe vorba Thomas. Și copiii tăi o vorbesc toți foarte bine. Bravo, amice, i-ai educat frumos!
Evreul clătină dezamăgit din cap și începu să privească în sus, către ultimul nivel al turnului, unde, în ciuda orei matinale, se lucra de zor la tăierea unor firide în preajma celor două ceasuri amplasate pe fațadele dinspre răsărit și apus.
- Să le zici să urce cuferele în turn, la primul etaj. Păcat că nu aveți voie să consumați alcool, v-aș fi cinstit pe toți ca de ziua mea, zâmbi în sfârșit și Thomas.
Cuferele fuseseră bine depozitate într-una din camerele de la primul etaj al turnului, exact după indicațiile primite. Era una din camerele la care sasul avea cheia, cheie cu care ulterior se și închisese pe dinăuntru, după plecarea evreilor, nerăbdător să vadă pe ce își cheltuise o bună parte din banii strânși în timpul vieții.
Deasupra sa, în lumina blândă a răsăritului de soare, pietrarii își continuau de zor istovitoarea muncă de a îmblânzi piatra, pentru ca aceasta să permită existența unor nișe în laturile estică și vestică ale turnului.
______________________________________
- Încă doua minute să ajungă și restul grupului și începem! anunță ghidul pe primii turiști ajunși la locul de unde se pleca în turul ghidat al Cetății Sighișoara.
Câteva aparate de fotografiat, producție niponă, fotografiau Turnul cu Ceas de la intrarea în Cetate. Un stol de porumbei își luă zborul de pe acoperișul Turnului, părând să facă loc vizitatorilor curioși.
- Fost sediu al Primăriei orașului, apoi Judecătorie, Turnul cu Ceas functionează momentan ca și muzeu de istorie, fiind unul din cele mai vechi muzee din România, începu ghidul prezentarea. Vă invit să urcăm să admirăm orașul de la înalțimea Turnului Orelor, cum era numit în trecut. În câteva zeci de minute, la ora 12 fix, figurinele din lemn de tei de lângă ceas își vor începe celebra mișcare ce pare un menuet medieval. Legenda spune că ceasul acesta nu rămâne niciodată în urmă, toți vizitatorii putând să își potrivească propriul ceas după cel al Cetații.
Sunetul declanșatoarelor de la aparatele de fotografiat ale turiștilor se auziră din nou.
- Dacă îmi permiteți, îndrăzni unul dintre vizitatori, ce ne puteți spune despre aceste figurine?
- O parte din ele reprezintă cele 7 zile ale săptămânii și sunt realizate din lemn de tei. In Evul Mediu nu îndicau locuitorilor doar ziua din săptămână, ci impuneau si o anumită conduită. Sunt reprezentate zeități antice, grecești și romane: Luni este zeița Lunii, Selene, stăpâna nopții și a argintului; Marți este zeul Marte, îmbrăcat în roșu, stapân al razboiului și al fierului; Miercuri este Mercur, zeul comerțului, stăpânul banilor și al mercurului; Joi este Jupiter, părintele tuturor zeilor, stapânul fulgerelor și al cositorului, ce protejează celelalte metale să nu ruginească; Vineri este reprezentata de Venus, zeița frumuseții și a cuprului; Sâmbătă este Saturn, zeul timpului, al păcii și al plumbului, iar Duminică este Soarele, simbolul bogăției și al aurului.
Vizitatorii deja uitaseră de faptul că trebuie să urce îngustele trepte către ultimul nivel al Turnului. Păreau că toți așteaptă să mai afle ceva despre aceste figurine. Într-un final, un alt turist își făcu curaj:
- Și cine este cel care le-a creat, inițial? Cine a avut ideea acestor figurine?
Ghidul zâmbi, parcă anticipând întrebările:
- Nu mai știm exact cine a fost această persoană, probabil unul dintre locuitorii cetății din secolul 17. Trebuie să îi mulțumim și azi pentru moștenirea lăsată, sperănd că și-a găsit sfârșitul mândru de ideea sa.
