Una din cele mai interesante atracții turistice din Podișul Someșan este Grădina Zmeilor. Ca multe alte obiective turistice din România, locul este cunoscut mai degrabă doar de către localnici. Cred că nu există decât un singur indicator rutier pe drumul național care străbate comuna Bălan din județul Sălaj, care să indice către acest loc. Dacă treci cu ceva viteză prin comună, cu siguranță îl vei rata.
Și cum poate să înceapă un articol cu un asemenea titlu, dacă nu cu o legendă: în vremurile de demult zona era locuită de niște zmei. Aceștia, ca orice zmei veritabili, se ocupau cu furatul fetelor din satele din împrejurimi. Vrând probabil să treacă și la alt nivel, într-o zi unul din zmei a furat chiar Soarele de pe Cer. Pe asta cu furatul fetelor din sat o mai acceptau probabil localnicii, dar totul până la furtul astrului ceresc. Unul dintre flăcăii din sat pornește să se lupte cu zmeul respectiv, reușește chiar să îl învingă și elibereaza atât Soarele, cât și fetele furate până atunci. Ceilalți zmei nu puteau să stea cu mâinile în sân, astfel că pornesc la luptă și ei împotriva flăcăului viteaz. Dar strălucirea Soarelui este acum atât de puternică, încât zmei sunt o clipă orbiți de lumină, moment de care profită una din fetele eliberate, care rostește către ei o vrajă și aceștia pe loc se transformă în stane de piatră.
Timpurile când zmeii și flăcăii se luptau pentru onorare și pentru suspinele fetelor s-au dus. Zmeii de piatră și nisip din fața mea se luptă acum cu un adversat mult mai puternic: Timpul. Și acest Timp nu este singur, are doi aliați puternici: Vântul și Ploaia. Lupta este total inegală și deznodământul devine evident; zmeii vor pierde și vor deveni cel mult niște movile de pietriș și nisip. Cu fiecare ploaie se mai spală un strat de nisip de pe umerii stâncilor, acestea devenind tot mai mici sau tot mai subțiri.
Apa a creat aceste minuni naturale și tot apa este cea care acum le distruge. Pe trunchiul mai gros sau mai subțire al ”zmeilor” se văd straturile geologice de pietriș și nisip. Plimbându-ți mâna peste aceste linii de culori diferite, sute de mii de ani trec în câteva secunde de atingere. Pănă acum 15 milioane de ani, prin Marea Tethys care acoperea toată această parte a Europei, alte ființe, total străine nouă astăzi, se plimbau, se ascundeau și vânau printre zmeii scufundați. Pământul s-a ridicat, apele s-au retras și astăzi noi suntem cei care ne pierdem pașii prin labirintul de alei. Cine știe peste 15 milioane de ani cine sau ce ne va contempla și pe noi în acest loc, unul din straturile geologice care vor forma relieful de atunci fiind cel al scurtei perioade în care oamenii stăpâneau planeta.
Prima oară am vizitat locul în plină vară; însă un localnic m-a sfătuit să mai vin încă o dată toamna târziu sau iarna, să pot vedea zmeii și fără atâta vegetație în jur. Avea dreptate, totul este mult mai spectaculos, fiecare formă geologică în parte pare acum amplificată de culoarea frunzelor moarte și a ierbii uscate, care se contopesc perfect cu tot cromaticul zonei. Apusul soarelui, pe care îl prind aici fără să vreau, trimite umbre noi pe fețele sfincșilor de piatră, lăsând pentru o secundă impresia unui zâmbet pe chipul lor. Este o lume în care culorea verde, precum și toate nuanțele ei, pare că lipsesc total, însă asta nu deranjează deloc.
În basmele românești de fiecare dată zmeii pierd lupta cu Feții-Frumoși, cu flăcăii sau cu fiii de împărați. Și aici, cu siguranță, vor pierde lupta cu Timpul. Însă măcar o singură dată să le dăm ocazia să fie ei cei care scriu povestea și ies victorioși într-un final. Au acest drept! Și, atâta timp cât oamenii se vor primba prin curtea lor și le vor spune uimiți poveștile, nici nu vom ști cu adevărat cine a pierdut și cine a câștigat.
