Calvarul secuiesc de la Vețca

Trebuie să recunosc că sunt – încă – puține detalii online despre acest obiectiv. Îmi vine și greu să îl numesc ”obiectiv turistic”, pentru că nu cred că asta se vrea a fi. Totuși, mă simt dator să împart cu voi cele câteva poze și impresii pe care le-am făcut și le-am trăit la o vizită în satul mureșean menționat în titlu.

Satul se află undeva la întâlnirea râurilor Târnava Mare și Târnava Mică. Pot afirma aproape fără să greșesc că acolo este un capăt de lume. Însă în mod evident un punct terminus ce merită văzut. Cu limba română este un pic mai greu în zonă, dar nu pot spune că este asta o reală problemă.

Încă de la intrarea în sat te întâmpină o mare și frumoasă poartă secuiască de lemn și deja poți distinge, pe dealul din stânga drumului, mica bisericuță din vârful Golgotei reinventate. Pentru că da, un ”calvariu” sau ”calvar” cam și la asta se referă: o refacere – la scară mai mică și mai mult doar în plan spiritual – al ultimului drum al lui Iisus către muntele sau dealul Golgota, unde a și fost crucificat.

Cer câteva detalii legate de drum unui sătean, las mașina în mica parcare amenajată la poalele dealului și îmi încep foarte rapid urcușul. În minte am cele 14 opriri al Mântuitorului de pe Via Dolorosa – Calea Crucii, și încep să mă întreb dacă și localnicii de aici au respectat tradiția creștină în acest sens, cel al rememorării și al marcării pe traseu al acestor 14 momente. Ar fi defapt 12 momente, dacă excludem condamnarea lui Iisus din curtea lui Pilat și punerea în mormânt de la finalul Golgotei. Tradiția crestină, însă, le include și pe acestea două.

Am urcat prea repede și aproape am rămas fără aer, chiar în momentul în care în fața mea încep să se desfășoare cele 14 troițe din lemn. Micuța biserică din vârful dealului devine un punct alb, dezirabil, în imensitatea verde și albastră din jur. Constat că e un loc perfect să fac câteva poze și caut unghiul și poziția cele mai potrivite. După câteva cadre realizez că sunt în genunchi, la intrarea pe drumul verde, liber și liniștit din fața mea. Rămân așa câteva clipe, cu mâinile pe lângă corp, vrăjit parcă de liniștea din jur și acordând un moment de relaxare inimii, ce vrea să îmi iasă parcă din piept după urcușul abrupt și extrem de rapid.

Da, sunt 14 troițe, marcând momentele amintite mai sus. La fiecare este amenajată o mică bancă de lemn, pentru momentele de odihnă și reculegere. Există și câte o plăcută cu detaliile momentului biblic respectiv, din păcate însă doar în limba maghiară. Asta nu mă face însă să mă simt străin în acest loc ascuns al țării. Îmi place că cineva s-a gândit și la detalii: sub câte o buturugă, ascunse privirii, se află reflectoarele cu leduri ce probabil lumineaza noaptea Drumul Crucii. Nu pot să nu mă întreb cum se vede totul după lăsarea întunericului și mai ales cum prinde contur adevăratul drum al luminii din noaptea de Înviere, când probabil sătenii urcă cu lumânări aprinse până sus la Capela Milostivirii Divine – așa am găsit pe internet că se numește.

Așezat pe o bancă din Capelă mă aștept să mă simt obosit și însetat după acest efort. Totuși adrenalina își face bine treaba și nu conștientizez că sunt cam deshidratat. Îmi place mult tot ce văd în jur și nu resimt nicio clipă nevoia marilor catedrale creștine. ”Ridică o piatră și mă vei găsi; despică o bucată de lemn și Eu voi fi acolo…” Trăiesc clipe în care convingerile mele agnostice sunt puternic puse la îndoială. Un fel de îndoială că există îndoiala, dacă mă pot exprima așa, fără să am deloc pretenția că de data asta mă fac înțeles.

Nu găsesc nicio modalitate de a aprinde o lumânare, din cele lăsate acolo pentru eventualii pelerini sau pentru vizitatori. Nu văd nicio sursă de foc pe nicăieri. Oare de ce nu sunt fumător? Acum când scriu îmi dau seama că puteam, la fel de bine, să mă rog pentru un chibrit. Nu cred că apărea miraculos, dar poate deveneam mai inspirat și le găseam pe cele sigur puse undeva bine în Capelă.

Încui ușa și încep să cobor printre troițele Golgotei. Mă simt parcă mai ușor și îmi place să cred că o mică povară mi-a rămas acolo. Iar dealul a devenit un pic mai înalt, având deja o povară în plus. Cu cât va fi mai înalt, cu atât va fi mai vizibil, dar și mai greu de urcat pe viitor. Și când te gândești că odată, demult, a fost la nivelul mării…