Nergui își stabilise tabăra aproape de intrarea în satul pe care urma să îl devasteze a doua zi, împreună cu micul său contingent de mongoli. Spera astfel să sperie populația locală, care în decursul acelei nopți să fugă în grabă, lăsând în mâna atacatorilor unele obiecte mai de preț pe care nu le puteau căra cu ei.
Stând întins în cortul cel mare, rezervat conducătorului expediției, începuse să simtă miros puternic de carne prăjită, probabil de la vitele furate mai devreme de oamenii săi, ce acum se rumeneau la cele câteva bivuacuri amplasate în tabără. Mirosul intens deja începea să îi provoace greață, astfel încât se hotărî să facă o mică plimbare în apropiere. Soarele asfințise de puțină vreme, și în apusul roșiatic încă se puteau distinge destul de bine casele secuiești din sat. Era atât de plăcut afară în aerul cald de iunie, și atâta liniște, încât începu să se întrebe dacă tot acest război se va termina vreodată. De când se știa fusese doar călare, cu arcul în mână, curmând vieți și dând foc bisericilor și moscheelor întâlnite în cale. Luptase în stepa mongolă, apoi în deșertul Persiei, luptase în frigul extrem din nord și pe malurile Mării Caspice, iar acum lupta prin pădurile nesfărșite ale acestei țări al cărei nume nici nu îl știa prea bine. Totul pentru aur și pentru Subotai, generalul mongol pe care nimeni și nimic nu îl puteau mulțumi.
Râsul zgomotos al soldaților din tabără îl trezește pe Nergui din visare. S-a apropiat destul de mult de sat, este singur și nu are la el decât un pumnal cu mâner de fildeș, pe care până acum nu l-a folosit niciodată în luptă. Cele două iscoade trimise în zorii zilei încă nu se întorseseră cu vești despre ce urmau să întâlnească în zilele următoare, iar asta îl neliniștea puțin. Până în acest moment nu pierduse niciun om de când cei 100 de soldați mongoli se despărțiseră de marea armată a celor 10.000 de călăreți, acum 8 răsărituri de soare. S-a bazat în mod corect pe tactica intimidării, țăranii preferând să fugă din calea lor, decât să înfrunte demonii călare, așa cum erau considerați mongolii de către localnici.
Ceva totuși era mai special la acest mic sat, gândea Nergui în timp ce își plimba privirea pe toata lungimea orizontului. Era mult prea multă liniște și s-ar fi așteptat, mai degrabă, să vadă forfotă pe ulițe, țărani care se grăbesc să își umple carele, copii plângând și animale mânate din gospodării. Niciun fum nu ieșea pe coșurile caselor secuiești din fața sa și nicio torță nu părea să ardă în vreo curte. I-ar fi plăcut să deseneze acest peisaj pe una din puținele bucăți de hârtie pe care le mai avea în cort. Căra cu el peste tot o bucată de cărbune și niște suluri de hârtie, desenând adesea peisajele ce i se înfățișau în cale. Nu de puține ori a salvat din incendiile pe care le provoca, cărți legate în piele, scrise frumos și decorate pe marginile paginilor cu desene înflorate. Nu știa să citească nici măcar în limba natală, dapoi în limbile zecilor de popoare pe care le-a întâlnit până acum, însă cărțile și desenele lor îl fascinau.
Dintr-o dată, pe dealul din apropierea satului încep să se audă zgomote de topoare și fierăstraie. Câțiva copaci cad la pământ după puțină vreme, în timp ce zgomotele continuă și câteva torțe se aprind. Comandantul mongol se gândește că nu pot fi acolo decât oamenii din satul fantomă pe care tocmai l-a lăsat în întunericul nopții. Reîntors la cortul său, află că una dintre iscoade s-a întors, povestind cum sătenii, în mare taină, s-au refugiat pe dealul respectiv. Animalele, carele, precum și câțiva bătrâni și bolnavi ce nu puteau urca dealul au fost lăsați la casele lor. Două cufere grele au fost scoase din biserică și urcate și acestea pe deal. Ca și arme au cu ei doar câteva arcuri și săbii, plus unele unelte agricole.
E clar, vor să reziste o perioadă acolo. Poate că deja au trimis și după ajutoare, dar ce au în cuferele de care amintea iscoada? Și-au abandonat cu totul satul, rudele nevoiașe și munca de o viață, doar ca să protejeze ceea ce au scos din biserică… Aceste gânduri nu îi dau pace lui Nergui. Prin bezna tot mai adâncă se disting pe deal doar cele câteva torțe care aleargă de colo-colo, în sunetele încă neîntrerupte și înfundate ale topoarelor ce sfârtecă lemnul.
Dimineață întregul deal dinspre sat era defrișat, spre surprinderea mongolilor. O palisadă era construită în vârf, la intrarea căreia o cruce mare din lemn fusese ridicată. Mongolii au strâns corturile și au pornit călare către sat. Întradevăr, animalele erau încă în curți, iar în unele case se auzeau bătrânii plângând de frică. Biserica era pustie, cu ușile toate larg deschise, parcă așteptând invazia mongolă. Nergui ridică o bucată gălbuie de hărtie ce zăcea lângă altar, fără să aibă nimic scris pe ea. Făcând sul bucata de hârtie în mâini, se așeză pe una din băncile goale și analiză situația: caii nu puteau urca dealul, deoarece era extrem de abrupt, deci trebuie toți să descalece; palisada îi protejează pe cei din interior de tirul săgeților mongole; chiar dacă ar fi vrut să incendieze palisada cu săgeți aprinse, probabil aceasta ar fi luat greu foc, deoarece lemnul era încă verde și suculent; un atac direct asupra dealului era exclus, lipsa copacilor după care se puteau ascunde îi făceau pe mongoli victime sigure are săgeților sau ale buștenilor ce ar fi fost rostogoliți din vârful dealului; iar cei care ar fi reușit cumva să ajungă până sus, ar fi fost ușor copleșiți de apărători, după un efort atât de mare.
Unul dintre soldați intră călare în biserică și îl roagă pe Nergui să dea ordin să fie incendiat satul. Nu au vreme de pierdut, a doua iscoadă tocmai s-a întors cu vești din partea restului armatei mongole: la doar o zi călare de ei se află o cetate cu ziduri de piatră locuită de sași, al cărei asediu trebuie pregătit; toate trupele din regiune sunt chemate acolo. Comandantul ordonă ca satul să nu fie trecut prin foc, cerând doar o bucată de cărbune. Dezamăgit de ordinul primit, soldatul mongol iese din biserică și revine cu ceea ce a cerut superiorul său.
Nergui zâmbește la gândul că au avut o tactică foarte bună localnicii, în timp ce desenează pe bucata de hârtie găsită pe jos o cetate din piatră, cu ziduri duble, 6 turnuri de apărare și o fântână în mijlocul ei. La final lasă desenul pe altar și iese din biserică. Încălecând, mai privește o dată în sus către umila palisadă încropită în cursul nopții, de unde știe că este privit cu emoție și frică. Face semn iscoadei să îi arate drumul către joncțiunea cu restul armatei mongole și dă semnalul de plecare în galop. În gândul lui rămâne speranța că cineva din sat, văzând desenul său, se va inspira să construiască pe dealul învecinat o adevărată cetate, demnă de curajul și ingieniozitatea celor care l-au sfidat noaptea trecută.
Localizare și acces
Satul Saschiz, județul Mureș.
Localitatea se află pe drumul european E60, accesul este facil. Mașina poate fi parcată în fața bisericii fortificate din sat, ea însăși un important obiectiv turistic din zonă. Accesul la cetate se face pe jos, urmând indicatoarele din proximitatea bisericii, pe potecile deja amenajate de pe deal. Recomand să aveți la voi o sticlă cu apă, urcușul este destul de abrupt.
La data la care am fost eu – 2018 – nu se plătea bilet la intrare și totul era pustiu. Înțeleg că la finalul lui 2019 s-a început un amplu proiect de restaurare, cu siguranță vom revedea curând locația și vom reveni cu updates.
